Imprimeu de ploaie

Plouă mereu și iar mă simt, ciudat,
Că nici o clipă nu mi se cuvine
În vremea ce, fără s-aștepte, vine...
Din tot ce pare-a fi neîntâmplat...

Privirile mereu îmi fug în gol,
Și tot aștept o primăvară nudă
Cu roua ei și iarba-i nouă, crudă,
Ce fi-va, vieții, leagăn și simbol.

Și orologiul parcă merge șchiop
Iar minutarul, îmbrăcat în zeghe,
Stă nopții, fără temere, de veghe,
Cu gândul la al stelelor potop.

Piciorul prins în spini de trandafiri
Aleargă înspre boabele de rouă,
Mult doritor de zori de viață nouă
Și regăsirea unei mari iubiri.

Eu încă port speranţe-n buzunar,
Fără să număr trecerea de vreme,
Chiar dacă emblematice dileme
Se vor doar zbateri mari și în zadar.

Până spre zori, sunt sigur, va fi frig
Chiar vântul, în pornire, fi-va rece,
Însă apoi grăbit va fi să plece,
Găsindu-și fuga un real câștig.

Acum, prin ploaie, umbrele se trec
Păstrându-și o amprentă anonimă
Ce pașii, în grăbire, o imprimă
Spre evitarea unui nou eșec.

Transcendere fără dovezi

Am scris cu-nflăcărare

având mereu dovezi

Că lumea are-o față

altfel de cât se pare

Că nu-i numai ce pipăi,

și nu-i numai ce vezi,

Iar dincolo de simțuri

e sensu-i ce tresare.

Cât orbul totuși vede

ce nu-i dat să vedem,

Fără să ne conteste,

spunând că el ne vede,

De ce ne vrem supușii

absurdului blestem

Că viața-i doar cum este,

nimic nu o transcede?

Atât de multă lume,

cu mintea de granit,

Vorbește despre ceruri

cu fața lor umană,

Dar prea puțin îi pasă

de-al vârfului cuțit

Și cât de mult pătrunde

în orice veche rană.

Suntem doar robii comici

ai simțurilor mici,

Punând pe seama minții

consensuri anormale,

Dar lumile n-au margini,

de-aici și pân-aici,

Cum nu-i cărare drumul,

deși-i numit tot cale.

Și-am scris voind să-mprăștii

un adevăr firesc,

Acela că ni-i lumea

mai mare decât pare,

Că orizontul nostru

minuscul, omenesc,

E doar o parte mică

din partea cea mai mare.

Cum nu aveam ce pierde,

pierdut n-a fost nimic,

Mulți nu voiau să știe,

iar alții, prin culise,>

Ziceau că-s vorbe goale,

și eu doar mă complic

Dar am destule șanse

s-adorm, de tot, în vise.

Revoluție de pleavă

Habotnică sămânță de gâlceavă
Avem în noi și dincolo de noi,
Purtăm cu toți un tot mai crunt război,
Și închinăm pocale cu otravă.

Problema vieții lumii-i tot mai gravă,
Ai urii demoni urcă-n scenă goi,
Iar noi uităm sub preșuri mult gunoi
Făcând altar străvechi dintr-o epavă.

O vorbă bună azi e doar o snoavă,
Cuțitu-nfipt în spate-i un altoi
În rana bandajată cu noroi,
Cu balegă și foarte multă pleavă.

Prostiți sunt mulți și imnuri întru slavă
Se scriu de călăreții pe butoi
Gândind că străzii îi vor fi eroi,
Văzuți de toți ca oameni de ispravă.

Și, pas cu pas, habotnica gâlceavă
Adună pleavă, balegă, noroi,
Ca să ne-mpingă, cinic, în răboi,
Pentru o lume, întru tot, bolnavă.

Absolut, suspect

Unui vechi prieten,

Liviu Marinescu

Privit mereu mi-e drumul ocolit,
Dar mulți îmi văd vorbirea doar directă,
Și sunt găsit mereu îndrăgostit
În formă absolută și suspectă.

Declar și eu, cu înțeles sumar,
Că nu mă simt deloc străin în viață,
Că nu-mi las clipa trecerii-n zadar
Nici căutării-n copci, adânci, de gheață.

Și mai declar, așa cum tot susțin
Că n-am motiv de-a fi cu-mpotrivire
Celor ce spun că rolu-mi clandestin
E definit de gând și de trăire.

Împropriu e să spun că-s agasat
De nălucirea unor vorbe clare
Despre accentu-mi grav și apăsat
Fixat, cu zel, pe semnul de-ntrebare.

Da, uneori, când gându-mi pare trist,
Bizară-mi pare minima cădere
Și-accentuez, voit și fantezist,
Îndemnul alergării în tăcere.

Mă-ndrăgostesc, dar nu-i nicicum voit,
Și nu ascund că timpul morții-ngheață,
Că nu mă simt bătrân și obosit,
Fugind de mine și fugind de viață.

Deriva spre captivitate

Lumea de azi o văd a fi-n derivă,
Pe zi ce trece-i tot mai primitivă,
Și chiar dacă privește-n cer, departe,
Își are gândul, mai mereu, spre moarte.

Retorica modernă e în vogă,
De la principii orice rău derogă
Și-ajunge chiar o cinică-ntâmplare
A se-ncadra în marja de eroare.

Când cei uciși de hotărâri fatale
Sunt victime normal colaterale,
Se hotărăsc prin legi, ori prin decrete,
Explicative bănuieli concrete.

Se fac discuții lungi și inutile
Despre esența vieții mercantile,
Iar șaua, din bătaie multă, crapă
Că din dezastru doar nebunii scapă.

Accentul este pus, pregnant, pe știință,
Însă-i lipsită-n sine de credință,
Pentru trăiri, simțiri, se face școală,
Însă mereu sunt puse la-ndoială.

Multe idei sunt scrise pe hârtie
Spre fapte drumu însă întârzie,
Cu zel absurd de nesimțire crasă
Tocmai opusul lor e pus pe masă.

De explicat prea mult nu se explică,
Tăcerii de cuvinte-i este frică,
Însă cuvinte multe se adună
Când folosite sunt într-o minciună.

Tendința e, pe față, ipocrită,
Desfrâul e blamat doar ca ispită,
E noaptea minții, lumea-i în derivă,
Iluziei, că-i bună, e captivă...

Între dogme și hotare

Din țară-n țară trec și nu-nțeleg
De ce există limite pe hartă,
De ce poporul nostru nu-i întreg
Și ce motive are să se-mpartă.

O linie ce între timp s-a șters
Este motivul unei bariere
Și piedică perepetuului mers
Banalizat de-a armelor putere.

Simt că pătrund într-un tărâm nebun
În care cei ce cred în libertate
Sunt obligați la un absurd surghiun
De cei cred în pacea prin dictate.

Meticuloșii vameși îmi tot cer
Să le declar ce rol își are-o carte
În care-am scris că îmi doresc și sper
Ca neamul românesc să n-aibă moarte.

Cuvântul meu e-același cu al lor,
Dar un hotar dogmatic ne separă,
Ei văd că limba-i efemer decor,
Irelevant pentru conceptul "țară".

Orice cuvânt ce-mi este înțeles
Se-ntoarce, ca ecou, în altă limbă,
Indusă ca idee de progres
De cei ce-n vis apartenența-și schimbă.

Cohorte de idei îmi tot induc
Niște trăiri ce nu le pot reține,
Istoria e doar un balamuc
Bazată pe-nțelegeri și ruine.

Nu mă pricep altfel să înțeleg,
Ce rol își are granița pe hartă
De-i pusă să separe un întreg,
Sau să devină un motiv de ceartă...

Convulsivele emfaze

Azi, mai mult ca niciodată

nu doar spun, chiar îmi e teamă

Că nimic nu înțelegem

și chiar nu băgăm de seamă

Cum ajung sinucigașii

să ne-arate ce-i iubirea,

Între cei ce-și pun stindarde

că salvează omenirea.

Nu vedem cum pier bătrânii

obosiți de-atâta trudă,

Între două explicații

ce mai mult ne fac în ciudă,

Vin tot felul de convulsii

și tot felul de dezastre,

Însă noi ne scoatem ochii

căutând motiv în astre.

Ne lovim unii pe alții,

n-avem nici un gând de milă,

Ba,mai spunem, cu emfază

ca ne e de țară silă,

Vrem ucideri la comandă,

vrem destine-n pușcărie,

Ne sunt toți datori cu fapte...

Noi fără de datorie...

Dacă arde toată țara,

nu ne doare, nu ne pasă,

Nu conteaz că sunt unii

fără casă, fără masă,

În principiu-i necesară

chiar legea fără de lege

Când ne umple de mândria

că putem ceva-nțelege...

Mulți vorbesc aflați în treabă,

cu motiv că știu de toate,

Că prin simpla lor prezență

viața merge ca pe roate,

Între lipsuri și absențe

se ascund absurde scuze,

Și, în umbra lor, toți lașii

puși de alții să acuze.

Momentul de tendință

Eu tac, și tac, și, iarăși, încă tac...
Dar nu o fac voit, cu bună știință,
Nici eu nu înțeleg de ce o fac,
De-mi e în obicei sau doar tendință...

Pot să îmi fac destule judecăți,
Să folosesc tot felul de repere,
Să rup ideea-n multele-i bucăți,
Dar tot ajung în valuri de tăcere.

Nu stau ascuns, n-am cum să stau ascuns,
Doar exersez o viață după moarte,
Când nu voi fi să dau măcar răspuns
Celor ce azi mă vor în altă parte.

Mai am și eu motive, din trecut,
Din ceea ce e azi a lui urmare,
Sau urme de trăiri ce m-au durut,
Și mă voiau căzut în disperare.

În vers vorbesc, așa mai multe spun,
Dar nu oricui i-e dat să înțeleagă,
De ce, și cum, adun și tot adun
Fărâmele, ce-ncet, încet, se leagă.

Tac și firesc... sunt foarte obosit
Vorbind cu cei ce-aud dar nu ascultă,
Tot încercând să fiu mai explicit
Să nu-mi ia vorba simplă ca insultă.

Multe se văd, ușor sau foarte greu,
În râsul meu apar mereu motive,
Dar multe știe numai Dumnezeu,
Căci multe sunt, prin el, imperative.

Tăcerii-i sunt părtaș și-i sunt făptaș,
Și-o simt ca pe procesul de conștiință
Ce-mi pune viața pe un nou făgaș
Cu ancore-n credință și în știință.

Între vorbe prin cuvinte

Sunt câte unii care-mi spun cuvinte,
Chiar dacă eu încerc să le vorbesc,
Și nu-nțeleg ce gânduri au în minte
Când spusele-mi, cum vor, le convertesc.

Dacă le spun că timpul e o formă
Ce e-n schimbare, de la om, la om,
Ajung s-aud că vieții-i pun, ca normă,
Constanta definită de atom.

Război de spun că e deja în lume,
Și-l definesc, prin timp și loc, precis,
Din spate-mi vin, prin felul lor, cutume,
Mințind că, eu, războaie am prezis.

Iar dacă pun minciuna la vedere,
Și îi arăt, altfel, pe șarlatani,
Acei ce vor plăceri și cu himere
Îmi pun în cârcă setea lor de bani.

Spre conturbarea liniștii bolnave
Prin întrebări consacru un răspuns
Dar mă trezesc în juru-mi cu epave
Ce-mi spun că li-i deriva-ndeajuns.

Când vreau să iau decizii decisive,
Sunt mai atras de marile tăceri,
Că, orice-ar fi, idei alternative
Îmi pot găsi la cei ce au păreri.

Când e să spun, din viața-mi, o poveste
Merg până la banalul amănunt,
Dar tot ce aflu e că-i dat de veste
Că pașii-mi bat cadențe prea mărunt.

Să mai explic ceva nu îmi mai vine,
Parcă vorbesc cu cei fără de grai,
În înțelesul lor nimic nu-i bine
Că bun e doar al turmelor alai.

Predispozantele motive

Așa cum am tot spus, eu încă spun,
Și n-am motiv să cred că nu voi spune,
Contrar ideii numelor comune,
Că nu învăț nicicui să mă supun.

Nu știu deloc, și pot să zic, nici cum,
Ar trebui să-mi fie judecata
Când arcu-l văd și văd țâșnind săgeata
Ce mi se vrea indicator de drum.

Iar dacă e să cred în ceva sfânt,
Când alții-mi spun că nu e de valoare,
Nu pot, nici printr-o faptă-ntâmplătoare,
Să mă îndoi ca trestia sub vânt.

De multe ori sunt sigur că greșesc,
Și nu mă dau în vânt să-i caut scuze,
Dar cei ce vor motiv să se amuze
Des, mult prea des, de mine pomenesc.

N-am cum să spun dacă e omul rău
Sau rău îl face searbăda gândire,
Când fuge de fireasca lui simțire.
Prin simplul fapt că este nătărău.

Când văd trecând, cu pasul legănat,
Pe cei ce au de adevăruri teamă,
Că viața nu îmi e o criptogramă,
Mă simt, fără tăgadă, împăcat.

Nici nu mai vreau, nu știu măcar de pot
Să mă deprind cu tot mai noua modă
Lăsându-mi mintea, negândind, comodă,
Și-a imita, în fapte, un robot.

Convertita iubire

Mereu a fost iubirea fruct oprit,
Ca o otravă, deseori, letală,
Căci face-o clipă gândul fericit
Și-apoi se-arată ca o cruntă boală.

Așa știind vrem totuși să iubim,
Și oferim, cum zicem noi, iubire,
Neacceptând că poate otrăvim
Ideea de firească împlinire.

Așa ne este gândul omenesc,
Văzând că-n jur, mereu, așa se face,
Fiind convinși că toți așa trăiesc,
În armonie, liniște și pace.

De când mă știu iubirii-i dăruiam
Speranțele-nățărilor măiastre
Fără să știu de ce tot căutam
Seninătatea zărilor albastre.

Dar din greșeli ce tot se repetau,
Am înțeles iubirea-n altă formă,
Când cei ce n-au într-una spun că dau,
Și cer răsplată, cu-nțeles de normă.

Acum privesc cum mulți se sinucid,
Spunându-și multe vorbe de iubire,
Prin socotire drumul își decid,
Fugind de adevăr și împlinire.

Când sufletul de doruri e rănit,
Iar leacu-i căutat la întâmplare,
Apare antidotul otrăvit,
Iubirea convertită-n desfrânare.

Suntem compleți, așa cum ne-am născut,
Dar ne-am pierdut esența din vechime,
Iubirea e un tot, un absolut,
Ce poate, de-i greșim, să ne suprime.