Sunt câte unii care-mi spun cuvinte,
Chiar dacă eu încerc să le vorbesc,
Și nu-nțeleg ce gânduri au în minte
Când spusele-mi, cum vor, le convertesc.
Dacă le spun că timpul e o formă
Ce e-n schimbare, de la om, la om,
Ajung s-aud că vieții-i pun, ca normă,
Constanta definită de atom.
Război de spun că e deja în lume,
Și-l definesc, prin timp și loc, precis,
Din spate-mi vin, prin felul lor, cutume,
Mințind că, eu, războaie am prezis.
Iar dacă pun minciuna la vedere,
Și îi arăt, altfel, pe șarlatani,
Acei ce vor plăceri și cu himere
Îmi pun în cârcă setea lor de bani.
Spre conturbarea liniștii bolnave
Prin întrebări consacru un răspuns
Dar mă trezesc în juru-mi cu epave
Ce-mi spun că li-i deriva-ndeajuns.
Când vreau să iau decizii decisive,
Sunt mai atras de marile tăceri,
Că, orice-ar fi, idei alternative
Îmi pot găsi la cei ce au păreri.
Când e să spun, din viața-mi, o poveste
Merg până la banalul amănunt,
Dar tot ce aflu e că-i dat de veste
Că pașii-mi bat cadențe prea mărunt.
Să mai explic ceva nu îmi mai vine,
Parcă vorbesc cu cei fără de grai,
În înțelesul lor nimic nu-i bine
Că bun e doar al turmelor alai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu