Zi după zi vin valuri de cruzime,
Și rostul vieții-i tot mai revanșard,
Se trag concluzii fără profunzime,
Iar proștii-și fac, din mintea lor, stindard.
Ce pot să văd, acum, în lumea-aceasta
Ce nu mai știe ce înseamnă trai,
Și vede doar când, nemilos, năpasta
De haina ei se ține ca un scai?
Nu scap, în nici o clipă, de-ntrebarea
Ce nu mă lasă nopțile să-mi dorm,
Ca rol normal să-și aibă întâmplarea,
Turnându-mi, în speranțe, cloroform.
Cum să-mi găsesc, principial, repere,
Când ne vorbesc nebuni și șarlatani
Ce s-au vândut, cu gândul la avere,
Trădându-se pe ei, momiți de bani?
Uitate-mi sunt ideile naive
Când fluturii-i priveam în zborul lor,
Având direcții clar ultimative
Ținând de-al clipei schimbător decor.
Când să am timp de a-nvăța mai multe
Văzând în juru-mi oameni ce, grăbiți,
Refiză, nonșalalnt, să mai asculte,
Și, de le spui ceva, se simt jigniți?
De multe ori privesc înspre departe,
Spre viitor, țintindu-l din trecut,
Și văd că lume-n două se împarte,
Iar ura e hotarul absolut.
Care-ar mai fi, mai nou, normala cale
De-a merge fără grija că nebuni,
Prea plini de ei și ifose morale,
Nu-ți pun, sub pași, jăratec și cărbuni?
E tot mai greu de-a crede și-a-nțelege
Ce-nseamnă sus și ce înseamnă jos,
De a-ți avea principiul sfântă lege
Ca să trăiești și-apoi să mori frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu