Vorbindu-mi te aud... Dar n-am cuvinte
La multele idei să îți răspund,
Într-o tăcere-a clipei mă ascund
Ca nu cumva să spun ce-mi am în minte.
Mă pun în umbra unui vis de noapte
Și-i las speranței rostul ei firesc,
Știind că nu am cum să-mi lecuiesc
Un dor nebun ce-mi dă îndemn spre fapte.
Îmi spui, aud, că mintea mea crează
Un snop de amănunte și idei,
Dar clar îți e că tu, dintre femei,
Ești singura ce-mi ține viața trează.
E prea real, în orice fantezie,
Ești pas de început, mereu urmat
De sensul ce, real, continuat,
Mi te va da, în miez de noapte, mie.
Chiar dacă vrei, în gându-mi, o schimbare,
Vom fi, fără schimbări, mereu părtași,
Împlinitori trăirilor făptași
Sortiți, predestinați, din întâmplare.
Un du-te-vino vântură prin lume
Niște idei cu înțeles ocult,
Ce spun că-i nefiresc să tot ascult
Îndemnul ce își are drum anune.
E însă în zadar... Îmi vin în minte
Alte idei prin care să-ți răspund,
Că n-am să pot nicicând să îți ascund
Trăirile lipsite de cuvinte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu