Minciunile țin loc de Dumnezeu,
Pe zi ce trece altele apar,
Mult folositul, importantul, "eu"
Pare deja instinct ereditar.
Puținul adevăr ce ne-a rămas,
Ne este chiar acum răstălmăcit
Și-adus, cu nerăbdare în impas,
Ca să ni-l știm de sensuri rătăcit.
Trăim, precum se vede, tot mai greu,
La limita absurdului impus,
Prea folositul, impozantul "eu",
A devenit, de toate, mai presus.
La schimb, ni se emite-n alb un cec
Promis, în alte vremuri, valoros,
Când cei ce azi în vorbe se întrec
Vor hotărî că știm minți frumos.
Trimitem adevărul la muzeu,
Sau, cu intenții clare, îi dăm foc,
Des folositul, fără noimă "eu",
Pe sine-n locul lui se pune-n loc
Ne vrem plăcuți, trăind în bunul plac
Al repetării fără de sfârșit,
Făcând vorbiri de cele ce prefac
Minuni plecând din minus infinit.
Veni-va timpul unui apogeu
Cu sufletul pe roata vieții tras,
Când folositul, obositul "eu",
Va fi un trup, în nesimțiri rămas.
Tot ce a fost, spus, fi-va că a fost
Fără motive pierdere în van,
Un simplu surogat al unui rost
Ce s-a-nălțat minciunii paravan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu